"Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite!"
"Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevarul;
Eu am râs, n-am zis nimica."
"Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…
Lâng-acest colos de piatra vezi tu cât de mica sunt
Astfel tu `n a carui minte universul se rasfrânge,
Al tau geniu peste veacuri ramâne-va pe pamânt."
Wolf Song
Asculta mai multe audio Muzica
"Te-am auzit cum hăuleai departe, 
Înfiorând pădurea-nzăpezită,
Bătrâne lup, cu gura istovită,
Etern pribeag al câmpurilor moarte,
Te-am auzit cum hăuleai departe.
Te-am auzit, şi-n ceasurile grele
Ce mă gonesc cu vifore turbate,
Am priceput chemarea ta de frate,
Şi-am priceput că-n noaptea fără stele
Tu eşti tovarăş visurilor mele...
Tu, numai tu, neîmblânzită fiară,
Ce-ţi strigi pustiei patima flămândă,
Şi-n prigonirea câinilor la pândă,
Îţi plimbi prin codri ura solitară -
Tu înţelegi un suflet fără ţară..."
(OCTAVIAN GOGA)
...tata e vanator...
am plans, copil fiind, atunci cand in desenele animate vanatorul a impuscat-o pe mama lui bamby. tata radea si ma tinea in bratele lui vanjoase. cu lacrimi calde pe obrajii bucalati, si-n sughituri il rugam sa nu-l lase pe bietul ied orfan.
"asta e o lege a vietii..." imi spunea el rabdator.
apoi m-am obisnuit... carnea de vanat era unul din felurile principale la masa(poate de aici si temperamentul meu salbatic), animale impaiate zambeau deasupra usilor principale din casa, coarnele de cerb supravegheau familia vanatorului...
dar evenimentul din copilarie s-a repetat. atunci cand tata a impuscat un lup... un laitmotiv crud dar foarte sensibil in viata mea...
n-am plans asa ca in copilarie... dar in sufletul meu am suferit enorm... parca-mi murise cel mai bun prieten, iar blana lui trona intinsa-n beci...
in zilele acelea am reprodus imaginea lui singuratica intr-o pictura... cu fiecare tusa, lupul meu se transforma, ba-n varcolac, ba-n caine-nfometat...
...azi, i-am gasit si testamentul...
"Nu vreau să fiu în haită şi flămând, 
Prefer să-l văd pe cel ce mă împuşcă,
Să ştiu că timpul trece ca un gând...
Şi el flămând... Din viaţă simt că muşcă.
Zăpada iernii-i uneori prea mare,
Şi drumul, singur, nu mai pot să-l fac,
Însă mi-e greu şi nu mai am răbdare,
Şi-aştept ca timpul să-mi găsească leac.
Prin faţa mea trec haite-nflămânzite
Spre un himeric ţel neînţeles,
Mânate de-ale simţului ursite
Şi de-al instinctului real regres.
Zăpezile sunt mari şi cad întruna,
Mutând hotare înspre necuprins,
Iar dacă uneori răsare luna,
Presimt că-i vremea să m-arăt învins.
În haită pot să fiu un anonim,
Dar viaţa n-o pot duce clandestin.
Chiar dacă am un drum de-nsingurat,
Nu vreau s-ajung în haită lup turbat."
(autor, DANIEL DUMITRU DARIE)
vei ramane mereu, in sufletul meu ... jigodie transformata-n lup insangerat!
sursa foto: www.clap.name/images/blog/wolf.jpg
cantecu' e popular. nai.
versurile ale lui cosbuc...
dar imaginile!!!!!! sunt desenele din cartea copilariei mele... cat am mai visat eu privind la desenele din cartea mult prea uzata dar atat de draga!
nu cred ca-l pronuntam bine pe r, cand bunica imi citea in serile de iarna poezia asta.
in clasa a 7-a am donat-o. nu mai stiu daca pentru un orfelinat sau pentru copiii din basarabia. stiu ca am dat-o cu inima stansa, insa cu speranta ca poate va inspira o alta copilarie. chiar daca sunt destul de posesiva, cred ca orice carte trebuie sa circule, degeaba o tinem prizoniera in biblioteca...
in seara aceasta am sorbit cu privirea toate desenele. am ramas muta ca in fata unei flori. nu stiu cine a avut inspiratia sa scaneze vechea carte... insa-i multumesc din suflet. e atat de bine sa fiu iar copil!
ela
Eu ştiu c-ai să mă înşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert-
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
În cinstea ta,
Cea mai frumoasă dintre toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci-
Tot flori însângerate-
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.
Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii,-alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrva binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert-
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
De ce nu-ţi cer vorbe-mperecheate de săruturi,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet infinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi-n priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa, tăcuţi-
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori-
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!
Bunica stă pe prag şi toarce,
Dar, pe când sfârâie fuiorul,
Cu visul ei care-şi ia zborul
Şi tinereţea i se-ntoarce.
Se vede-n horă legănată
De-al lăutarilor suspin,
Cu sânul tare, cald şi plin,
Sub cămăşuţa ei de fată.
Şi cum se-ncinge o bătută,
O prinde Dinu de mijloc
Şi joacă lângă ea cu foc,
Apoi din fugă o sărută.
Târziu, când hora s-a sfârşit
Şi cerul s-a făcut ca plumbul,
S-au dus alături şi-n porumbul
Din vale tainic s-au oprit.
Dar nunta? Nicidecum paharul,
Ci ochii lui au îmbătat-o…
O, parcă-l vede pe primarul
Şi popa care-a cununat-o!
Şi cum se toarce-ntruna firul
Şi-n jurul fusului se prinde
Nu ştiu ce spaimă o cuprinde
De-şi pierd şi visurile şirul.
Într-un amurg pe când apusul
Pălea sub norii-nsângeraţi,
Doi prunci îşi vede îngropaţi,
Şi-o lacrimă îi arde fusul.
Şi când, trezindu-se din vise,
Văzu că-i noapte şi târziu,
La luna care răsărise
Lătra un câine a pustiu.
(BUNICA, de Cincinat Pavelescu)
Pe luna, când ne scapara-n argintul noptii
pocalele de vin ca niste ochi de fiara,
cu un surâs ametitor tu-mi rascolesti
tot furnicarul de porniri,
cari nu-si mai afl-apoi odihna.
Sub ocrotirea limpede a zarii
biruitoare ma privesti
si-n ochii mei te oglindesti
stralucitoare, mândra si pagâna.
Iar eu încet, nespus de-ncet
pleoapele-mi închid,
îmbratisând cu ele tainic
icoana ta din ochii mei,
surâsul tau, iubirea si lumina ta - -
pe luna, când ne scapara-n argintul noptii
pocalele de vin ca niste ochi de fiara.
am renuntat la marginitul
Eu nemarginindu-ma-n tine…
culoarea pielii se schimba
la fiecare adiere de vânt
femeie de aer
cu bluza descheiata la nasturi
mi-e pofta de fluturii tai
din stomac
scot limba si încep sa vânez
dragostea îmi va tine
de foame
uneori sunt o umbra în bataia soarelui
cioplitor în lumina
schingiuitor de-ntuneric
alteori o frunza
ce sta nefericita la pânda
pe trunchiul unui copac adoptiv
azi toti fluturii sunt amirali
vad mai bine foamea
din noi
si ne ocolesc
nu vor sa fie amintiri
într-un insectar.
e posibil ca ziua iubitului meu Eminescu sa fie in 13, se poate sa fie in 15.... nu conteaza!
e perioada sfanta in care nu pot sa nu ma gandesc la el ... la legatura existenta intre noi....
recitind poeziile sale, am dat peste poezia "Manusa".
sper sa va placa .......
"Lâng-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.
Împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună.
Pe balconul nalt se-nşiră dame-n veselă cunună.
Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din ţâţâne
Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu pasuri line,
Mut se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă
Scuturând-o, îşi întinde muşchii şi s-aşează jos.
Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Şi dintr-însa se repede
C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede
Muge tare,
Coada roată o-nvârteşte,
Scoate limba,
Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte,
Sforăie înverşunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lângă el.
Regele mai face-un semn,
Şi pe două porţi deschise
Se azvârl doi leoparzi,
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă
Peste tigru.
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare -Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâşia-ntre ele,
Se aşează.
O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu;
Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-şi joc,
Cavalerului Delorges:"Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară,
Să te văz,
Mergi, mănuşa de-mi ridică!"
Cavaleru-aleargă, iute se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monştri,
Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mănuşa de-o ridică.
Cu mirare şi cu groază
Damele şi cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniştit
El mănuşa o aduce înapoi.
De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape. -Dar mănuşa el în faţă i-o aruncă:
"Doamna mea, o mulţumire ca aceasta n-o mai voi!"
Şi-o lăsă numaidecât. "
curaj, demnitate, onoare ... barbat perfect, fiare perfecte ....
Ela
Blogger templates made by
AllBlogTools.com
Back to TOP
