povestea
>> 9 martie 2010
in austria era primavara in toata regula. m-am bronzat in asa hal incat ma feresc zilele acestea de bancuri, nu de alta, da’ nu pot rade fara sa am doara pielea, si naparlesc, si-am o piele fina... ca hartia abraziva. da, da... stiu, n-am avut cagula. da ce cagula fratii mei la 15 grade? la 2000 era ceva vant, si pe partiile albastre de prindeai viteza... in rest... puteai sta-n costum de baie si cu bericica langa tine.
mda. si ma-ncadrai eu la grupa de “total idioti”. si cand vazu minunatul barry ca ma descurc ma avansa o leaca. si dupaia ma mai avansa inc-o leaca, de-ajunsei sa fecventez de la 9 juma’ la 10 juma’ ‘total idiotii”, apoi pana la 11 juma’ “idiotii avansati” si dupa ora asta ma injurau “avansatii de se cred superiori total idiotilor” ca ma taram dupa ei pana la 12 juma’, cand cadeam lata lang-o cana cu ceai, un mars ori o bericica la cabanutele de poveste de pe langa partia albastra... na. dupaia de la 13 programul se relua. si uite-asa, in 3 zile, de la fantasticul plug pe partia de kinderi, am ajuns sa cobor si partiile marcate cu rosu. (ma laud, dara, ca asta mi-i felu’.)
sa zicem si de lachtal. nu-i altceva decat o vale plina cu cabane si inconjurata de munti. si-au fost isteti austriecii astia, si-au taiat ei copacii in asa hal incat au ghicit pe-un’ sa fie urcarea cat mai rapida si pe unde sa fie coborarile cele mai lungi, plictisitoare, periculoase ori cum vrea fiecare. primavara era in toi asa cum v-am zis, si-mi puteam chiar imagina c-acasa gasesc liliacu-nflorit si floricele pe campii... pe-acolo zapada din ce in ce mai putina, printre brazi si-umpic de gheata, in deal fleasca, si pe-alocuri firisoare de iarba...
barry: inalt, atent, cu parul cret, ungur, bronzat, amuzant, super atletic... omu’ asta cobora cu spatele pe unde io-mi faceam cruce. zambea si facea misto de idioti intr-un hal in care nu se supara nimeni. striga, dojenea, inspira, incuraja...
“ai baut bere?” “da.”. “bun, hai dupa mine...” si-n dreapta... indicatorul. negru. si-am cazut si m-am vaitat, da’ numa-n sinea mea, sa nu ma fac de ras de fata cu frumuselu’. da’ ce mandra-am fost la destinatie, cred ca va puteti imagina...
zburatorul nu s-a suparat. complota el cu barry cel frumos, si m-a lasat chiar sa-l pup pe barry la despartie. da’ cum sa nu-l tzuc, c-am primit si locu-ntai la concursul de ski, si premiul special pt. “cea mai simpatica”... (ma laud iar, ca am cu ce...)
si-n dimineata cand sa plecam noi sa vadem si capitala, nu mica ne-a fost mirarea sa vedem cum ninge, cum gradele cu plus au cazut in fantana, si-am ajuns la viena pe-un frig si-un vant de parca se-ntorcea sisi-n mormant. 
asa. si-am deschis subiectul: sisi. tanti asta de-o lauda austrieci-n toate directiile ma urmarea oriunde ma-ndreptam. si-am vazut castelul de vara si castelul de iarna si pe unde ma-ntorceam dadeam de sisi. daca nu cunoasteti cine-i cucoana, cu o fuga-n austria va lamuriti. va informeaza ei cu lux de amanunte si de vreti si de nu vreti... ce manca, cu ce-si spala parul, cate ore facea caca, ce chiloti purta, de ce alb, de ce vrede... cati cai a-ncalecat, de cate ori l-a pupat pe printu’, cate injectii cu cocaina-si indesa in vene, si-asa mai departe... nu contest ca nu-i interesanta povestea, ca nu-i misterioasa si-atragatoare gagica asta de-o luat-o imparatu’ de nevasta, ca stia 6 limbi si calarea iute ca sageata, c-a avut o viata grea, si-o soacra aspra, c-a omorat-o unu’ c-un fel de pila, da’ mai lasati-o-n pana mea de sisi... ca de-arhitectura... de oamenii care s-au chinuit sa le ofere luxul cu care se mandreau... nimic frate. da-i cu ce manca imparatu’, cu cine-si marita baba fetele din interes, cate castele, cate statui avea fiecare... da’ argintaria, da’ gradina, mobila... cine-o gandit-o? cine-o picat-o pe mironosita deprimata? cine-i impaturea galant servetul, cine-i gatea minunatele delicatese, cine-i cioplea diamantele si cine-i broda rochiile... probabil ca multi se vor ridica si vor privi cu ura la ce zic io aici. ca no fi fost usoara viata de nevasta de-mparat habzburg, ca psihologia, ca omul, ca femeia, ca datoria, tara... inteleg. inteleg tot... da ma-ntristez totodata...
si sa va zic si de ce: dupa castele, am bifat biserica lu’ sfantu’ stefan. si-am dat si-acolo de-un ghid. si ce s-a gandit zburatoru’, sa-mi faca-un cadoul intarziat de martisor... sa-mi dea un branci si sa se rostogoleasca portocala-n catacombe...
si-am fost parca-n pelerinaj in labirintul sfintelor moaste ale ciudatilor de mai demult popi austrieci, si-am trecut printre sicrie, si printre oale cu organe de popi, si-apoi pe langa oase si cranii ce-aminteau de pesta si de ciuma... pe lang-o gaura facuta pe unde-aruncau ei cadavre... si mai amintea de duhoarea care atunci cand se sintea-n biserica era momentul sa se zideasca inc-un perete... si-am mai vazut si unelte cu care oropsitii acuzati de necredinta curatau oasele mortilor pentru a le putea alinia mai bine, sa-ncapa cat mai multi pe-acolo... deci mai fratilor, manole-a nostru era copil mic...
si-atunci am realizat... una-i sa fi imparat, cu tot ce vrei si ce nu vrei... si sa “vinzi”... si alta-i sa cioplesti poate-o statuie din holul palatului, dar sa-ajungi caramida in zidul de cadavre din subsolul bisericii...
si-am mai urcat in turn, pe 3 euro jumate... cu picioarele mele si nu purtata-n spate... si-am vazut si panorama... si la coborare-au inceput sa bata clopotele de-am iesit ca jerry cand il paleste tom cu tigaia.
mda... austriecii stiu sa faca turism si bani. stiu si pot. noi, am reusit sa le mancam lebedele... sa le lasam bani grei sa ne hlizim la ceva farfurii, la patu’ si closetu’ imparatesei, la ratele si pescarusii din gradina de parca n-am mai vazut asa ceva niciodata...
da’ oricum, a fost frumos... c-am avut cu cine-mparti si-alea bune si-alea rele...
multumesc zburatorule... multumesc...
si-am incat pe-o sa si v-am spus povestea vacantei in austria...
ela
