din seria "rostogoliri d-ale portocalei prin tara..."

sa va povestesc despre curcile de 17 zile care-au devenit pet-urile favorite? ori despre onix care stie sa dea cu mopul ?

ne...

hai mai bine sa va rasfat cu o poveste simpla, a unei zile simple de duminica...

a fost o data ca niciodata o portocala care iubea sa doarma duminica pana cand ii puscau urechile. ei bine, in acea zi superba de inceput de vara n-a avut parte de dorita experienta.

nastrusnicii drumeti si-au propus sa paraseasca orasul cand furnicarul incepea sa se dezmorteasca. logic ca n-au reusit, deoarece au uitat ba lemnele de foc, ba lanterna... si mai presus de toate, cafeaua de la tonomat i-a determinat sa viziteze pe rand toaleta de la real...

scopul calatoriei era de a face o operatie pe cord deschis covasnei. auziram noi de-o pestera maiastra, naturala, diafana, si ascunsa temeinic de ochii curiosi ai multimii, in special de cei ai elenei care-ar taia pe nerasuflate inc-o panglica...

si-am purces...

dupa 3 ore, intr-un anume sat am intrebat pe unde se afla vârghișu. (atat a inteles portocala din localitatile ce se desfasurau in fata ochilor... si-a mai inteles ceva legat de baraolt. deci... pentru curiosi, pe-acolo vine inima secuimii...)

drumul indicat ducea spre paradis... de-o parte si de alta a drumului verdele era pictat cu mov, roz, galben pal... oriunde priveai , albastrul cerului si tusele colorate care inveseleau verdele te surprindeau prin potrivirea perfecta... garduri vechi, paduri indepartate, fluturi si ganganii.....

asta-i drumul spre rai... sau, asa arata raiul in mintea portocalei:

dupa vre-o ora buna de urcat pe drumul care duce spre rai, am ajuns intr-un loc numa' bun de iubit ...

dupa cateva poze de mess, hi5 si facebook, ne-am continuat drumul...

care drum? pai 'cela plin de gropi si hartoape, ori de balti basinase si nestingherite de vremuri si vremuri... am decis sa ne intorcem dupa cateva ore pierdute pe coclauri boemi dar care nu duceu nicaieri... da, am gresit amarnic cand am crezut ca drumul spre rai este acelasi cu cel spre inima secuilor...

in acest timp, atmosfera era din ce in e mai incordata, iar stomacul incepea sa-si ceara drepturile...

care drepturi? a... pai era trecut de-amiaza si noi ingurgitaseram doar o banana...

si-a mai trecut vreme destula pana cand s-ajungem noi in satul cu pricina... ehee, dar nu mare ne-a fost mirarea sa aflam ca din sat pana in rezervatia naturala erau inca 12 km. de data asta, am avut vaga impresie ca am ajuns pe taramul hartoapelor si in tara glopilor secuiene basinase din mijlocul asazisului drum...

fratilor... am ajuns sa ignor si flori, si paduri, si minunatii ale naturii... ca tineam seminarii intregi despre piramida lui maslow si despre trebuintele si necesitatile de baza ale fiintei umane... ce natura, ce frumuseti ale patriei... ca piereau toate la grimasele fetelor infometate si la oracaielile ce se-auzeau din burtici...

dupa ora 16 am ajuns pe malul unui paraias nervos... de ce nervos? pai acolo unde te asteptai mai putin, (secuii astia te surprind profund) am dat de fumaraie de gratar, si de-o intreaga ceata de bodiguarzi, insotiti de securile de rigoare si maneaua lor... suiti in dacii din '80, masini de teren sau motoare pe doua roti, in jur de 20 de persoane, pazeau asemenea cerberilor, (asa credea portocala cu mintea ei infometata) intarea secreta-n pestera...

toate ca toate fratilor, pestera ca pestera, da' sa nu-mi ziceti voi c-am tinut seminaru' cu piramida trebuintelor de pomana... ei bine, nu . n-am facut noi mititelu' de rigoare, ca n-apucam sa intram in pesterica inainte de apus, da' conserva de carne tot si-a facut datoria...

prima felie de paine, goala, a fost divina. a doua, unsa cu putina carne, a fost perfecta... iar la desert, am primit si-o ceapa sanatoasa cu coada verde si putin intepatoare... eheeee... alta viata... ne transformaseram in persoane pregatite de penetrat pestera...

in cutia toracica am intat trecand un pod...

apoi, cheile m-au facut sa uit de toate neplacerile zilei...

inc'-un pod...

nelinistita apa... bartanele stanci si nuantele diferite de verde, sopteau parca ca ne-apropiem...

si-am dat de gaura asta...

ati crezut ca-i inima cu pricina? gresit, foarte gresit... asta-i numa buricul... de vizitat si el cu lanterne si echipament corespunzator...

dar... unde-i inima? pestera maiastra? pai am dat de buric. inseamna ca pestera-i in dreapta sus, nu ? pai da... si bine zis sus, c-a trebuit sa urcam bolostanci si chiar cateva bucati de scari in toata regula... dar, ce sa-i vezi la gura pesterii?

iaca se-ndrepta spre mine... un lup...

da... normal ca era un husky, ca doar altfel n-avea cine sa va istoriseasca acum...

si-am intrat... pai ce sa vezi altceva decat pietre si-ntuneric... a! si frig!

cam ce se vedea de la lumina naturala, puteti admira mai jos. iar de la lumina lanternei nu se vedea mai nimik... c-am pornit si noi la razboi neinarmati... adica, c-o singura lanterna anemica. din ce-am reusit sa vedem, persera ascundea aorte, valve , ventricule si atrii multe-multe si 'ntunecoase...

ce senzatie avea portocala-n pestera? pai... senzatii care incepeau cu F... frig si frica, normal... ca era intunecoasa rau si prezenta la intrare doua cruci si placi memoriale dubioase...

povestea continua, ca doar am ajuns acasa dupa miezul noptii, insa ma opresc la punctul culminant ca si-asa v-am plictisit...

pentru c-ati ramas alaturi de mine pana la sfarsit, va ofer in dar .... inima secuimii...

cu drag,

ela